tristete


….tristetea este atat de reala, de ascutita si de alinatoare incat vrei sa nu te mai desparti niciodata de ea. Sentimentul de vinovatie este atat de puternic incat te lasa fara aer, fara suplu, fara forta de-a putea respira vreodata iubire in preajma altcuiva. Senzatia ca ai pierdut totul este mai infiorator si mai secatuit de speranta decat gandul ca ai putea sa-ti revii vreodata. Certitudinea ca ai dat totul din tine si ca nu o sa mai poti oferi niciodata nimic este un criminal nemilos care incet, incet iti otraveste gandurile. Dezamagirea… nu cred ca o poate exprima cineva in cuvinte. E mai tare si mai sufocanta decat orice urma de iubire care a existat vreodata. O simti cum urca (de ce nu coboara niciodata?…) pana in poalele unghiilor. Pulseaza si macina incet si sigur, iar si iar, ca un ciocan care iti gaseste punctul slab in poalele creierilor… Fricile nu te mai bantuie pentru ca te simti ca o marfa amorfa de carne si oase care se misca mecanic in virtutea unor legi neintelese ale universului. Iar fiecare pas pe care il faci de una singura intr-o lume devenita dintr-o data straina ti se pare o drama… iar ceea ce ti s-a intamplat o tragedie…

…mainile tale strang alte maini, trupul tau se pierde necunoscut intr-o multime de oameni care traverseaza strada. Zambesti… Este zambetul tau. Poate plangi… Sunt lacrimile tale. Poate razi… Este rasul tau. Poate undeva, intr-un colt de minte, se naste gandul unei sperante. Poate… Intuitia ta de om e dornica sa se convinga. Intinzi degetele si iti cercetezi fata. Da, sunt lacrimile tale. Da, e rasul tau. Dar unde esti TU printre toate astea? Degetele mainii tale alune apoi usor spre inima. E speranta ta pe care o stergi disperat cu varful manecii si o alungi ca pe un gand ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornica sa fie adevarata ca sa nu o ucizi definitiv.  Si fiecare pas pe care il faci inainte, incercand sa iti faci curaj sa mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ti-ai dorit vreodata. In acel loc in care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare infundatura. Si unde este drumul tau in lumea aceasta?

 

5 responses to this post.

  1. Posted by marcel on octombrie 11, 2010 at 18:25

    drumul tau?… e acolo, facandu-si loc printre dezamagiri… toti trecem prin asta, procesul descoperirii de sine (parca ti-am mai spus asta undeva, nu!)…

    n-am crezut sa-nvat a muri vreodata… am oroare de locurile comune, dar asta-i unul din marile adevaruri ale vietii… murim inca de cand ne nastem, dar constientizam abia in adolescenta… inclusiv cu experiente sentimentale de genul descris de tine…

    curaj, ce-i frumos abia incepe…

    Răspunde

Lasă un comentariu